Cand m-am nascut tatal meu a plantat un pom. Este un mar. Exista si acum in fata casei bunicii mele. Toata copilaria l-am ingrijit si am mancat mere din el. Marul meu. L-am vazut crescand. Inflorind. Facand rod. L-am vazut imbatranind. A avut vremuri bune si vremuri mai grele. A scapat catorva taieri. Apoi a fost prea mare si prea frumos ca sa-l mai ameninte cineva. Chiar daca nu ar mai fi facut merele parfumate, ar fi tinut umbra si tot era bun. Pomul meu se afla inca acolo, in satul mic de pe malul Teleajanului. Acolo sunt radacinile mele. Acolo mi se duce sufletul atunci cand imi e greu. Marul meu este copilaria mea frumoasa, este bunica mea, este esenta unor timpuri pure si fericite. Cand am nevoie de bine inchid ochii si imi amintesc cum avem 5 ani si mancam fructele dulci, asa nespalate, rupte din mar. Fratele meu are un par. Si un mar, si un cires, si un cais, si un prun. Si eu la fel. Pentru ca tatal nostru ne-a plantat cate un pom pentru fiecare an. Avem copacii copilariei noastre in curtea bunicii. Din pacate a ramas doar curtea cu pomii. Ii avem pe ceilalti in curtea cea noua de pe malul Ialomitei. Avem radacini. Stim si simtim asta.
Peste doar 11 zile fetita mea va implini doi ani. Anul acesta va primi un cires. Primul ei pomisor a fost un par. Acum are rod. Sentimentul copilariei renaste atunci cand copiii nostri incep sa prinda propriile radacini. Cand stiu ca vor avea locul lor de bine acolo, sub pomul cu fructe. Acum o saptamana nepotelul meu, are doar de trei ani, si-a ajutat bunicul sa-i planteze un cires. Imaginea copilului de trei ani mi-a amintit de un altul. Mi-a amintit de Andrei. M-am gandit la radacinile lui. Unde sunt ele? Unde sunt radacinile unui copil fara casa? Unde sunt radacinile fratelui sau mai mare? Unde este caminul lor? Mi l-am amintit pe tata, pe Benone, cu lacrimi in ochi cand isi taia asta toamna pomii din curte. Ii taia pentru ca venea iarna si le trebuiau lemne. Stransese vreascuri, adunase ce lemn mai ramasese din casa arsa, dar stia ca nu-i destul. Isi taia pomii din curte. Se uita si nu stia pe care. Toti ii erau dragi. Pomii lui. Radacinile lui. Le trebuiau lemne pentru a trece iarna.
Asa s-a nascut ideea. Asa a ajuns pomul aici pentru a darui o casa. Din dorinta de a le da radacini acestor copii. De a strange restul de bani pentru casa lor. Poate voi nu-i cunoasteti pe Andrei si pe Teo si nu stiti nici de ce au nevoie de o casa. Andrei si Teo sunt doi baietei minunati, de 3 si de 8 ani, dintr-un sat din Giurgiu- Ralesti, Comuna Gogosari. Pe ei ii creste doar tatal lor pentru ca mama i-a parasit. Ii creste cu mare greu. Pe cel mic il ia cu el pe santier, cel mare sta singur dupa ce vine de la scoala. Chiar daca se descurca greu, tatal nu i-a abandonat. Nici nu se plangea. Cred ca nu am fi aflat niciodata despre ei daca in toamna anului trecut nu le-ar fi ar locuinta modesta in care traiau. Le-a ars absolut totul. Asa am ajuns noi sa-i cunoastem. A fost una dintre familiile din Gogosari pentru care am dus daruri de Craciun. Noi, cei din Grupul O mana de ajutor de la o mana de oameni. Mana aceasta a fost mai mare ca niciodata, peste 150 de oameni s-au mobilizat si au facut donatii. Datorita lor putem ajuta si alte familii. Dar, mai ales, am putut ajuta cele sase familii din Gogosari. Dintr-o parte din donatiile stranse atunci o sa cumparam rasaduri pentru a-i ajuta sa isi faca propria recolta si, astfel, sa le fie mai usor anul acesta. Insa dincolo de alimente, haine, jucarii pentru Andrei si Teo era nevoie de o casa. Le-am promis atunci ca o sa-i ajutam.
Primul pas a fost Licitatia cu minunatii de Craciun. Mica licitatie online a adus aproape 3000 de lei in contul casei. Din donatii individuale au mai fost stransi 6000 de lei. Atunci am prins curaj, am inceput sa cred ca se poate. Am rugat o prietena arhitect sa ne faca un proiect pentru casa cea noua. Mi l-a facut cu mare drag. Apoi am rulat devizul. Suma era peste puterile noastre de mare. Ne-am gandit la donatii in materiale de constructii, la ONG-urile care ajuta la construirea de locuinte, ne-am tot gandit. Suma tot era foarte mare, timpul putin. Am trecut la planul doi: sa cautam o casa de vanzare in sat. Pretul unei case locuibile era intre 8000 si 1100 de euro. Tot mult, foarte mult. Cand incepeam sa cred ca nu o sa avem forta sa realizam acest vis a venit vestea cea buna. Casa sociala in care locuiesc acum din bunatatea proprietarului englez este de vanzare. Acest domn a incercat sa faca un Centru pentru femei abuzate in comuna. Achizitionase acolo casele necesare, dar nu a obtinut finantarea pentru a duce proiectul la bun sfarsit si s-a intors in Anglia. Insa au ramas casele, iar acum sunt de vanzare. Si nu numai ca sunt de vanzare, dar pretul a fost cel care ne-a readus speranta. Doar 20.000 de lei. Din ei aveam stransi aproape jumatate. Pentru restul va trebui sa ne intorcem iar catre voi, oamenii nostri frumosi. Daca ne unim din putin se face mult, iar pana de Paste acesti copii isi pot intinde radacinile intr-un loc al lor. Or sa aiba din nou un "acasa".
Va invitam sa participati in Campania Un pom pentru o casa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu